Tată și mamă, citiți cu ce se poate confrunta copilul vostru! Bullying

bullyhold

Termenul de bullying este nou intrat în vocabularul nostru, dar desemnează un fenomen vechi: hărțuirea. Un bully este persoana care hărțuiește, care agresează o altă persoană. Până nu de mult, termenul îl desemna pe bătăușul din curtea școlii – un băiat mai solid decât ceilalți, nu prea inteligent și violent. O brută.

Astăzi fenomenul este mult mai divers. Hărțuirea nu se realizează doar prin abuz fizic (lovirea/bătaia/bruscarea victimei), ci mai ales prin abuz verbal și emoțional. Poate avea loc în curtea școlii, pe stradă, dar și în spațiul virtual (cyberbullying) – prin rețelele de socializare, e-mail și telefonul mobil.

Agresorii nu sunt doar băieți, ci și fete, iar victimele sunt și ele de ambele sexe – copii și adolescenți cu un respect de sine redus, timizi, retrași, lipsiți de apărare și, în general, fără prieteni. S-a constatat că băieții preferă să intimideze victimele prin abuz fizic, amenințări și umilințe, în timp ce fetele agresoare sunt adevărate artiste ale abuzului emoțional – bârfa, glumele răutăcioase, batjocura, atmosfera de ostilitate și respingere a victimei fiind manifestările predilecte.

Cum ajunge un copil sau un adolescent să devină un bully? Unii vor spune că toți avem o doză naturală de agresivitate, care la copil se manifestă în mod necenzurat. Realitatea arată că nu orice copil dominator, agresiv sau impulsiv devine în mod necesar un bully. Studiile întreprinse în țări precum S.U.A. și Marea Britanie, unde fenomenul face ravagii, arată că micii hărțuitori (bullies) sunt în mod frecvent acei copii:

cărora le lipsește atenția unui părinte sau a ambilor părinți – prea ocupați cu serviciile lor sau doar indisponibili afectiv, nepăsători, ori prea absorbiți de propriile vieți. Șomajul, consumul de alcool sau de droguri, divorțul, o suferință fizică îi pot împiedica pe adulți să le acorde copiilor atenția cuvenită, scăpând hățurile din mâini. Copilul câștigă atenția celorlalți având comportamente inadecvate, care nu vor putea lăsa indiferent pe nimeni. Adesea, ei descoperă din întâmplare că, făcând ceva rău, ajung brusc în centrul atenției, chiar dacă atenția pe care o primesc este una negativă;
ai căror frați mai mari îi hărțuiesc și îi intimidează, mai ales dacă, la rândul lor, sunt agresați, hărțuiți, intimidați de unul sau de ambii părinți. Hărțuindu-și frații mai mici, se identifică cu agresorii lor și reușesc să-și satisfacă nevoia de siguranță și control.

Modele de agresori

Adesea, părinții acestor copii sunt oameni impulsivi, furioși, care nu știu să facă față în mod adecvat unui conflict. Prin urmare, sunt modele de agresori, ale căror comportamente sunt copiate de către copiii lor în mod natural – chiar dacă agresivitatea părinților nu se îndreaptă neapărat către propriii copii.

În afară de părinți, alți adulți semnificativi pot fi modele de agresori sau hărțuitori: bunici, rude, antrenori, vecini, cadre didactice etc.

Agresorii:

îi domină, îi manipulează și îi blamează pe ceilalți;
sunt lipsiți de empatie și de capacitatea de-a anticipa consecințele faptelor lor;
apreciază „puterea” și îi disprețuiesc pe cei percepuți ca fiind slabi;
tânjesc după putere și atenție, și se bucură de frica pe care o inspiră celor din jur;
se înconjoară de „locotenenți” care se bucură de protecția „șefului” și de puterea pe care le-o conferă asocierea cu acesta.

Agresorii care sunt sau au fost la rândul lor agresați de alții asemenea lor își satisfac nevoile de siguranță și control prin intimidarea și hărțuirea altora. Hărțuitorii care intimidează prin bârfă, umilințe, etichetare, ironie mușcătoare, excluderea și izolarea victimei, manipularea și instigarea celorlalți împotriva victimei suferă de un respect de sine instabil, cu tendința de a scădea vertiginos atunci când nu își pot impune punctul de vedere. Agresorii hiperactivi au slabe abilități sociale și nu știu cum să-și controleze impulsurile și emoțiile, nici cum să se comporte adecvat.

Acești bullies au o inteligență emoțională slab dezvoltată, fiind marcați de nesiguranță, furie, nevoie de dominare, lipsă de empatie și slabe abilități sociale și de autocontrol. Ei nu știu ce înseamnă blândețea, toleranța, compasiunea, iertarea și respectul. Nu înțeleg ce este greșit în comportamentul lor și nu le pasă că victima lor suferă. Nu au nevoie de nici un motiv real pentru a hărțui pe cineva, deși mereu susțin că victimele sunt de vină (sunt „nesuferiți”, sunt „proști”, sunt „grași” etc.). De multe ori, sunt chiar geloși pe anumite calități pe care victimele lor le posedă (sunt mai inteligenți, mai apreciați de profesori, mai atractivi decât agresorii lor etc.).

Adeseori, copiii și adolescenții pot să-i intimideze și să-i hărțuiască pe alții cu care nu au nici un conflict doar pentru a fi considerați cool, pentru a fi acceptați de anumite grupuri și din frică de excluziune. Se feresc să se asocieze cu victima sau să-i ia apărarea împotriva agresorilor pentru a nu avea aceeași soartă, deși, în secret, le pot admira și compătimi pe aceste victime, realizând că tratamentul de care au parte este nemeritat.

În mod evident, un copil-agresor devine o problemă în școală și în societate. Adesea, în încercarea de a descuraja repetarea un astfel de comportament antisocial, părinții și educatorii:

aplică pedepse inadecvate, în loc să adreseze cauzele care l-au transformat pe copil în agresor;
nu iau nici o măsură, considerând că, atât timp cât nu s-a ajuns la un abuz fizic, nu s-a întâmplat nimic grav, lucrurile fiind taxate în mod eronat ca fiind niște „copilării”;
consideră că victima are partea sa de vină, ceea ce diminuează considerabil responsabilitatea agresorului și provoacă o victimizare secundară celui ce a fost deja agresat.

Ce-i de făcut?

Cum abordăm în mod corect aceste comportamente antisociale?

Manifestând toleranță zero față de toate aceste comportamente de hărțuire și intimidare, chiar și față de cele mai „mărunte”, sancționându-le în mod consecvent prin retragerea sprijinului pentru anumite activități preferate de agresor, prin interzicerea unor activități preferate în familie și la școală și prin limitarea accesului la anumite activități cu clasa/școala. La școală, agresorul poate fi eliminat de la cursuri un anumit număr de zile, acumulând în toată această perioadă absențe nemotivate. Evident că eliminarea frecventă din școală poate avea drept consecință situația de repetenție.
Monitorizarea atentă la școală și în familie a comportamentelor agresorului.
Monitorizarea strictă a conturilor de pe rețelele de socializare, a telefoanelor mobile și chiar interzicerea accesului la aceste mijloace de comunicare, până la încetarea acestor comportamente.
Stabilirea unui set de recompense pentru menținerea unei atitudini corecte și inhibarea comportamentelor de hărțuire și intimidare.
Consilierea psihologică a agresorului și chiar psihoterapia individuală și de grup. Acest demers are ca scop sprijinirea agresorului în rezolvarea eventualelor probleme din familia și din viața sa, cât și dezvoltarea inteligenței sale emoționale (o mai bună cunoaștere de sine, dezvoltarea abilităților de control, a asertivității, a funcției de autoreglare, precum și dezvoltarea abilităților sociale).
Consilierea psihologică și educațională a părinților agresorului și a familiei acestuia, pentru a-i ajuta să facă față problemelor cu care se confruntă în viața personală, în familie, și a eventualelor carențe de parentaj. În lipsa acestui demers cu familia agresorului, orice măsură luată de școală sau de părinți pentru a descuraja comportamentele de bullying se va dovedi ineficientă.
Organizarea de către școală a unor activități de prevenire a comportamentelor de bullying prin dezbateri, cu participarea unor experți din afara școlii (psihologi, consilieri, asistenți sociali, polițiști, medici, preoți etc), formatori de opinie și persoane publice cu notorietate în rândul copiilor și adolescenților, vizionarea de filme și documentare, desene animate și piese de teatru pe tema hărțuirii și intimidării.
Organizarea unor activități artistice în școală pe tema acestui fenomen – expoziții de desene, teatru, povești terapeutice și jocuri.

O greșeală pe care o fac adesea părinții este să își admire copiii pentru agresivitatea lor, confundând-o cu asertivitatea. Se autoiluzionează astfel că pruncii lor vor avea succes în viață și nu vor fi călcați de nimeni în picioare. Toți acești părinți au nevoie acută de consiliere psihologică, pentru că le fac copiilor lor un mare rău, încurajându-i să persevereze în astfel de comportamente. Practic, îi condamnă la un lung șir de suferințe: eliminarea din școală, pierderea prietenilor, mai târziu a partenerului de viață, a serviciului, conflicte cu legea și autoritatea legitimă și foarte, foarte multă nefericire. Vorba aceea: cine seamănă vânt culege furtună.

Psiholog Irina Petrea

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *